"Pianul Călător"

Despre muzica

Pianul calator
Vals

Schubert

4 Ländler, D 366

Datorita gratiei melodice, subtilitatii armonice, diversitatii expresive, volumul Dansuri germane – Ländler, compus între 1816 – 1824, publicat de-abia în 1869, cuprinde unele dintre cele mai impresionante dansuri scrise de compozitorul vienez. De dimensiuni reduse (majoritetea alcatuite din 16 masuri), aceste valsuri sunt, potrivit biografilor, o oglinda a sufletului schubertian. Întâlnim mici fraze coborâtoare, reuniri acordice în spiritul unui autentic moment muzical, schimbari variate de ambianta: lumina-ceata, frivolitati chopiniene, premonitia Fluturilor
schumanieni, lanturi de terte, cu armonii emotionante. Într-adevar, asa cum constatam în seria valsurilor acestui pelerinaj romantic al Pianului calator, Franz Schubert a fost deschizatorul delicat si sensibil al orizonturilor romantismului, model de emotii si trairi poetice repetate, în lumea miniaturilor romantice.

Brahms

16 valsuri, op. 39

Cele saisprezece valsuri op. 39 au fost scrise în timp ce compozitorul traia la Viena, unde s-a stabilit definitiv în 1872. Ele au fost concepute ca un omagiu adus valsului, forma de dans deosebit de raspândita în orasul sau adoptiv. Cele saisprezece Valsuri, Op. 39, reprezinta o serie de valsuri scurte, pentru pian, scrise de Johannes Brahms, compuse în 1865 si dedicate prestigiosului critic muzical austriac Eduard Hanslick. Impresionat de dedicatie, Hanslick comenteaza: „Brahms, seriosul, taciturnul, autentic frate mai tânar al lui Schumann, scrie valsuri! Cu atât mai mult cu cât nordicul si protestantul este atât de putin atasat mondenitatii!... Evident, nimeni nu se gândeste ca este o veritabila muzica de dans. Sunt doar melodii îmbinate în forma artistica ce le înobileaza stilul si expresia…”

Aceste valsuri au fost scrise pentru pian la patru mâini si aranjate pentru pian solo de compozitor, dupa modelul lui Schubert, în doua versiuni diferite si simplificate. Cele trei versiuni au fost publicate în acelasi timp, doi ani mai târziu. Un alt aranjament de cinci dintre valsuri (nr. 1, 2, 11, 14 si 15) pentru doua piane la patru mâini a fost publicat dupa moartea compozitorului. Aproape toate valsurile sunt într-o forma binara în care a doua jumatate va începe cu un pasaj de dezvoltare ce duce înapoi la reexpozitia temei principale, fara Trio, introducere lenta sau coda, precum Valsurile lui Strauss.

1.Tempo giusto; 2. Dolce; 3. Vals în sol # minor; 4. Poco sostenuto;
5. Vals în mi major; 6. Vivace; 7. Poco piů andante; 8. Dolce; 9. Espressivo;
10. Vals în sol major; Vals în si minor; 12. Dolce espressivo; 13.
Vals în Do major; 14. Vals în doi timpi; 15. Vals în trioleti; 16. Vals trist.

Dvorák

4 Valsuri, op. 54

Aceste Valsuri opus 54 au fost compuse cu prilejul unei comenzi formulate de Cazinoul national din Praga, unde organizatorii doreau dansuri noi pentru primul bal anual, compozitorii alesi fiind Dvorák, Fibich si Smetana. În timpul realizarii pieselor, Dvorák si-a dat seama ca muzica sa nu era suficient de “dansanta”, horarând sa realizeze alte partituri pentru balul Cazinoului (numite mai târziu Valsurile din Praga). Artistul avea dreptate, apreciind ca în piesele compuse nu se regaseau ecourile vieneze, fastul balurilor din capitala imperiala austriaca. Muzica sa este simpla, spontana, exprimând fericirea de a cânta sorbind sampania petrecerilor, în care cu greu petrecaretii se pot opri din dans. Succesul a daruit celebritate unora dintre lucrari, transcrise de compozitor pentru cvartet de coarde. Fiecare dintre valsuri îngaduie descoperirea unor “gaselnite” melodice sau armonice, uneori înrudite cu ecouri din muzica dansanta chopiniana.

Chopin

2 Valsuri, op. 69

Descoperite într-un album ce apartinuse Emiliei Elsner, fiica profesorului cu care Frédéric Chopin studiase la Varsovia componistica, Jósef Elsner, piesele sunt unele dintre primele valsuri ale tânarului artist. Valsul op. 69 nr. 1, Lento în la bemol major, a fost compus în 1835 la Dresda, pentru logodnica sa, Marie Wodzinska, ca o premonitie a despartirii lor. Mai târziu a devenit cunoscut sub titlul Valsul de adio, o tematica lirica, ce alterneaza vocalitatea cu ornamentatiile pe care Liszt le compara cu picaturi de ploaie, oferind în centrul piesei aluzii de mazurca, unde putem recunoaste tendintele expresive ale viitorului compozitor. Cel de al doilea Vals op. 69 nr. 2, Moderato în si minor a fost compus în 1829 si dedicat lui Oskar Kolberg, publicat sub titlul Vals melancolic. Tematica este contrastanta, între melancolia primelor motive si energia centrului melodic median. Ambele piese sunt editate postum, la Paris, în 1855, reprezentând primele contacte cu muzica chopiniana, în care Alfred Cortot descifra expresia celebrului “zal” - dor da tara, caracteristic nostalgiei poloneze romantice.

Ravel

Valses nobles et sentimentales

Aceasta suita de piese a fost compusa la începutul anului 1911, muzica fiind prezentata de catre Société musicale, în Salle Gaveau din Paris, în interpretarea pianistului Louis Aubert, caruia îi fusese dedicata partitura. La auditie nu s-a anuntat decât titlul, Valsuri nobile si sentimentale, fara numele prezumtivilor creatori, eronat indicati de public – Kodaly, Satie si Theodore Dubois. În 1912, dupa orchestrarea realizata de Ravel, muzica a fost prezentata sub forma unui balet intitulat Adelaide sau Limbajul florilor, titlul original devenind cunoscut de abia în 1914. “Titlul acestor Valsuri nobile si sentimentale – spune compozitorul într-o Schita monografica – este explicit, intentia mea fiind ca, dupa modelul schubertian, sa realizez un lant de valsuri în care scriitura pianistica se distanteaza de Gaspard de la nuit.” Ravel parafrazeaza muzica lui Schubert, în intentia de a realiza un omagiu muzicianului vienez, dupa experienta anterioara, sub influenta lui Chabrier, a compunerii poemului La Valse, cu cinci ani mai devreme. Cele sapte valsuri, plus coda, se deruleaza, lasându-ne sa descoperim suficiente detalii referitoare la bitonalism, agresivitati armonice, desene melodice surprinzatoare, care l-au determinat pe Debussy sa exclame, referindu-se la Ravel, ca are “… auzul cel mai rafinat care a existat vreodata.”
Compozitorul intituleaza explicit si descriptiv seria celor sapte valsuri: 1. Modéré, trés franc, o tema “nobila”; 2. Assez lent, avec une expression intense, melancolic, sentimental; 3. Modéré, desfasurare pe un ritm de Ländler; 4. Assez animé, ritm capricios, armonie modulanta; 5. Presque lent, dans un sentiment intime, combinatii armonice discrete, neobisnuite; 6. Vif, agilitate, elasticitate, progresie cromatica; 7. Moins vif, sugestia unei apoteoze a valsului; 8. Épilogue, lent, o sinteza a motivelor valsurilor anterioare, care se estompeaza treptat în ceata diminetii.

Debussy

La plus que lente

Initiator al impresionismului francez, Debussy compune aceasta piesa sub aspectul unei ironii, ca dedicatie unor “fara de numar întâlniri de five o’clock, unde se reunesc frumoasele ascultatoare”. Compozitorului îi reuseste aici o parafraza ce îmbina tandretea cu umorul. Muzica debuteaza cu o tema pentru care Debussy indica “Lent, molto rubato con morbitezza”, melodica îmbinând ezitarile si accentele piruetelor valsante care preced impulsuri pasionale si cochetarii feminine, ocheade ce evoca gratii efemere. Mozaicul realizat în derularea atâtor nuante frivole si ironice devaluie spre final calea spre melancolie, în care editorul Durand, care a publicat partitura, îl sfatuieste pe compozitor sa se preocupe pentru versiunea unui aranjament potrivit unei “orchestre de braserie”. Debussy nu s-a lasat însa convins…

Valse Romantique

Cu acest Vals romantique, compozitorul francez îsi începe cariera, publicând, în preajma lui 1890, mai multe miniaturi în care dezvaluie primele sale cautari muzicale, improvizând momente melodice, ritmice si nuantari pianistice care au avut, la timpul lor, un oarecare succes: Tarantelle styrienne; Danse, ballade slave - interpretate public, prima oara, de catre Lucien Wurmser, la Société Nationale din Paris, în 1900. Piesa, in tempo di Valzer moderato, pare o marturie de afectiune, pigmentata ironic, pentru compozitorii romantici Borodin si Chopin, la început cu preocupari de sonorietate spectaculoasa, apoi gratioasa în partea centrala si o concluzie plina de viata; evolutie voita de la începutul în fa minor pâna la finalul în Fa major, traseu ce sugereaza proiectul Preludiului din mai târzia Suite bergamasque.

Grigore Constantinescu