"Pianul Călător"

Despre muzica

Pianul calator
Romantic Exclusiv. Chopin

RECITAL

Fr. Chopin
Mazurci op. 17, op. 33

În aceste scurte piese, aproape 60, raspândite de-a lungul vietii lui Frédéric Chopin, putem descoperi gândurile artistului, poate cele mai impregnate de noutate si îndrazneala. Piesele descriu parca un peisaj tainuit, în care artistul a lasat acces liber inventiilor melodice si armonice. La vârsta de paisprezece ani a scris primele mazurci; ultima mazurca, pe care Chopin nu a mai putut sa o asculte (Op. 68 nr.4), este si ultimul sau mesaj, în pragul trecerii spre moarte. Simbolic, viata mazurcilor marturiseste de asemenea imensa iubire si fidelitate pentru pamântul natal. Schumann spunea ca mazurcile sunt „tunuri acoperite cu flori”. Ceea ce poate fi adevarat, daca ne imaginam ca, odata risipit fumul ghiulelelor de pe câmpul de lupta, urma care ramâne este cea a parfumului gradinilor cu flori. Mazurcile îi încânta pe iubitorii muzicii lui Chopin, cei care vor sa le asculte calatorind de-a lungul lumii, uimindu-se de felul în care cadrul fix al genului, ca proportii sau metrica, este compensat de o asemenea varietate de mijloace inspiratoare. Verva, mândrie, surâs, delicatete, gratie, tandrete, ironie, melancolie, nostalgie, sentimentul slav prin excelenta, acel „zal” intraductibil.

Mazurca în si bemol major, op. 17, nr. 1
Prima mazurca, vivo e resoluto, este plina de elan si impetuozitate juvenila, jocuri armonice schimbatoare, care se deosebesc, în partea de mijloc, de trioul însotit de apogiaturi, mordenti si cromatisme contrastante.

Mazurca în mi minor, op. 17, nr. 2
Evocând dorul, numit de polonezi cu un intraductibil cuvânt national, „zal”, mi minorul leganat în lento ma non troppo, cântecul de dragoste pentru plaiul natal, se înalta, în trei rânduri, ca un ecou de dans îndepartat si fantomatic.

Mazurca în la bemol major, op. 17, nr. 3
Un acord anunta tema, care, în legato assai, începe sa-ti desfasoare duioasa expresie, oprindu-se la un scurt motiv întrebator, înainte ca în continuarea dansului sa ajunga la noi adierea proaspata a peisajului.

Mazurca în la minor, op. 17, nr. 4
Numita „micul evreu”, dupa un personaj care cauta mereu prilejuri sa cânte unde oamenii vor sa-l asculte, mazurca are în decursul ei o mica narasiune programatica, asemenea unei imagini trecatoare. Gluma este ascunsa de compozitor într-o anagrama, dupa numele lautarului: „Monsieur Pichon”… Chopin!

Mazurca în sol diez minor, op. 33, nr. 1
Dansul, în tempo mesto, lasa liber jocul amintirilor nostalgice, prin care se face simsit în centrul piesei debutul unui appassionato, cu un fragmentar început de vals, stins de melancolia inisiala.

Mazurca în do major, op. 33, nr. 2
Un vals stralucitor, poate, sau un frivol oberec – tempo vivace – se desfasoara sub luminile unei sali de bal, totul implicând dansatorii cu voia buna potrivita lumii unei mazurci dansate fara osteneala, printre apogiaturile înfloritoare ale muzicii.

Mazurca în re major, op. 33, nr. 3
Incursiune în lumea rustica, unde mazurca se danseaza altfel, dupa regulile celor care îi cunosc melodiile si ritmurile originale.

Mazurca în si minor, op. 33, nr. 4
Cum danseaza taranii mazurcile, cu atitudini deosebite, contrastante, de la o stare la alta, datorita vioiciunii ritmice, shimbând locul vocilor care cânta? Pe parcursul dansului, se strecoara un scurt „vals melancolic”, prelungind rememorarile, cu accentele pe al doilea timp, înainte ca vioaia tema inisiala sa revina.

Valsuri, op. 34
Sub acest numar, op. 34, Chopin grupeaza trei epoci, oglindind, în momente diferite, ideea unui triptic în care doua miscari vioaie încadreaza o a treia, lenta. Robert Scumann caracteriza acest opus 33 astfel: „Sunt valsuri destinate sufletului mai mult decât gestului, asemenea unor personaje corpului.”

I. Asemenea unei piese din op.18, primul vals, op. 34, nr. 1 uneste spiritul poetic cu trei motive alaturate. Elementele tematice se urmaresc periodic, ajungând într-o delicata si de neoprit rotasie în coda.

II. Urmatorul vals, op. 34, nr. 2, lento, pare un intermenzo. Dupa opinia pianistului Stephen Heller, contemporan al lui Chopin, era valsul preferat al compozitorului, în care formularea discursului se afla la jumatate de drum între vals si mazurca, ajungând, spre final, sa creeze ambientul liric al unei nocturne.

III. Valsul op. 34, nr. 3, din nou vivace, este poate cel mai concis, compozitorul multumindu-se sa construiasca un final stralucitor, nu lipsit de un anume umor. Rând pe rând se alterneaza rotasiile care propun o imagine-miscare în salturi, ceea ce a conferit piesei numele de valsul pisicii...

Balade op. 23, op. 52
Schitata la Viena, în 1831, definitivata la Paris în 1835, Balada nr. 1 în sol minor, op. 23, uimeste ascultatorii, oarecum nedumerisi de forta epica a compozitorului. Este adevarat ca, doi ani mai devreme, Chopin dezvaluise o anume energie eroica, proprie Studiilor pentru pian, în special cel în do minor, Revolusionarul. Cunoscut pentru delicatetea sa, Chopin depaseste limitele prin adresarea sa volitiva. Iata de ce, prin cele patru Balade, artistul impune spiritul narativ, oarecum învecinat cu atitudinile energice din Rapsodiile lui Liszt. si baladele „povestesc” de fiecare data altfel. Balada în sol minor ofera inisial un debut lent, sugerând însa tonul epic al unei ascensiuni pulsatorii, incerte modulatoriu, imaginând un decor legendar unde se impune tema principala, dominata de o anume îngrijorare înaintea episodului agitat care urmeaza. Aici ne confruntam cu una dintre frumoasele melodici chopiniene, mai mult murmurata decât cântata. Revenirea primei teme schimba climatul, catre un posibil scherzo fantezist a carui ascensiune va conduce tema principala catre appassionato. Lucirile de foc ale frazelor finale încheie balada cu un gest îndraznet, fara replica.

Balada op. 52, nr 4, în fa minor, a fost creata în 1843, reprezentând un veritabil punct de reper al maturitasii pianistului artist. O atmosfera deosebita caracterizeaza aceasta ultima balada, prin care intram în perioada finala a viesii lui Chopin. Frumusesile tematice, somptuozitatea armoniei, supletea ritmurilor nu-si gasesc egalul decât în fantezia înaripata a ascensiunilor onirice. Pentru cel care o asculta, aceasta balada se înfatiseaza ca un poem dramatic si epic, începând cu motivul introducerii – andante con moto – care determina concepsia înlan?uirii episoadelor tematice, îndreptându-se inexorabil catre telul dorit. În mijlocul calatoriei melodice apar noutasi, cum ar fi canonul construit cu prima tema, îndreptat catre revenirea melodiei si spiritul variasional al întregului, stralucitoarea reluare a temei secunde, o autentica arta a metamorfozelor chopiniene, culminând cu un stretto de acorduri ample si o cadenta furtunoasa, o concluzie de irezistibila vigoare.

Nocturne op. 9, op. 27
Studiile istorice propun, din perspectiva estetica si analitica, o serie de comparasii între nocturnele chopiniene si piesele de gen, a caror inisiativa aparsine predecesorului sau, pianistul irlandez John Field. Neîndoios, spiritul romantic primeaza, iar compozitorul polonez nu ignora modelul. Totodata, fara a gresi, putem aprecia încarcatura artistica prin care, pianistic si melodic, artistul polonez îmbogteste opera muzicala a lui Field.

Nocturna în mi bemol major, op. 9, nr. 2, aparsine tineresii compozitorului polonez, muzica fiind realizata în anii 1830 – 1831. Nocturna pare sa aiba reflexe ale Nocturnelor nr. 1 si 10 de Field, pornind de la ritmica de douasprezece optimi, a reluarii formulelor cadensiale, acordurilor de acompaniament si tempoului, care invita la reverie. Nocturnele de Field, deja „ofilite”, nu se mai cânta acum, dar cele de Chopin sunt atractive pentru interpresi si public, prin farmecul melodiei, simplitatea frazarii, modul adresarii, cu succes convingator în saloanele romantice pariziene, dar si în programele de recital ale secolului XXI. Comparasia cu modelul compozitorului irlandez depaseste referintele, pentru fiecare masura a partiturii.

Nocturna în re bemol major, op. 27, nr. 2 adauga înca cinci ani la timpul trait de artist. Cea de a doua are un destin aparte, deoarece finalul în do minor, cu care se încheiase piesa precedenta coincide, în tonalitate enarmonica, re bemol minor, cu cel al Nocturnei care urmeaza, efect ce înlantuie sonor si expresiv cele doua piese. Într-o miscare lento sostenuto, melosul se deruleaza sub imperiul unei delicate seninatasi, exemplara continuitate împodobita sonor de belcantoul romantic, pe un fond armonic de inimitabila sensibilitate. Doua motive care se alterneaza, primul ondulând discursul cu o fireasca leganare, cel de al doilea mai direct ca expresivitate desfasurata pe desene de terte si sexte mângâietore. Coda, în întregime derulata pe o pedala de tonica, cu cvinte alunecând pe claviatura, caracterizeaza prin sonoritate acel specific chopinian de dolcissimo, care se pierde în orizontul înserarii.

Fantaisie impromptu în do diez minor, op. 66
Fantezia Impromptu a fost compusa la mijlocul anilor 1830, nefiind editata în timpul viesii compozitorului. Din repertoriul chopinian cu lucrari de amploare, este o creasie care si-a cucerit locul primordial prin frecventa interpretarilor. Compozitorul avea deja o experienta importanta, daca sinem seama ca deja compusese Polonezele, Variasiunile, Impromptu-urile. Anvergura tehnica, vivacitatea ritmica, cumulul de fraze îmbinate temperamental într-un ansamblu volubil, subliniat de tempoul principal allegro agitato, iata ansamblul arhitectonic care domina aceasta opera pianistica dedicata baroanei d’Este. În centrul a ceea ce ar fi putut sa fie proiectul unui Impromptu, stare improvizatorica tipic romantica a episodului central, aduce, deasupra arpegiilor, melosul afectiv care face inconfundabila si nemuritoare lumea pasiunilor poeticii chopiniene.

Concertul pentru pian si orchestra nr. 2 în fa minor, op. 21

Concertul nr. 2 în fa minor, op. 21 de Frédéric Chopin este fara îndoiala o capodopera care se bucura de o absoluta popularitate în rândul melomanilor. Aceasta se datoreaza în primul rând inspiratiei melodice, pitorescului ritmicii, amintind aluziv de folclorul polonez si, cu precadere, scriiturii pianistice, unde velocitatea se supune expresiei poetice. Lucrare de tinerete, cântata de catre autor la Varsovia, în 1930, partitura este dedicata contesei Delphine Potocka, fiind de fapt, cronologic, primul concert din creatia chopiniana (numerotarea curenta fiind determinata de editarea tardiva a textului muzical). Lipsa de experienta componistica si, într-o anume masura, atentia deosebita acordata pianului, a facut ca partida orchestrala sa nu reprezinte argumentul principal al valorii lucrarii. În schimb, partitura solistica ofera multiple satisfactii interpretilor si ascultatorilor, asigurând incontestabilul succes al creatiei chopiniene.
Cele trei parti ale concertului alterneaza o miscare mai ampla pentru început, maestuoso, cu o miscare lenta, de mare farmec poetic, larghetto, si un final plin de vioiciune, allegro vivace. Temele, pline de expresie romantica, în ipostaza energica sau elegiaca, pasajele improvizatorice care le leaga sau le dezvolta, constituie inepuizabile prilejuri de a descoperi în lumea muzicala a lui Chopin frumuseti al caror farmec continua sa fascineze. Cu acest concert, fiecare dintre noi se simte rasplatit pentru timpul petrecut în lumea sonurilor romantice, de cea mai pura esenta.


Grigore Constantinescu