"Pianul Călător"

Despre muzica

J. Brahms : Klavierstücke op. 118

Compuse în 1893, cele sase Klavierstücke op. 118 sunt unele dintre cele mai iubite piese pentru pian solo scrise de Johannes Brahms și dedicate Clarei Schumann, o ultima partitura publicata în timpul vieții muzicianului. Opus 118 este, la modul general, mai introspectiv decât piesele sale anterioare pentru pian, care tind sa impuna un caracter virtuoz scriiturii pentru claviatura. Concepția brahmsiana ofera o preocupare de sinteza între diversitatea indicata de titlu – „intermezzi, Ballada, Romance” – și unitatea întregului, prin consecvența structurii tripartite, cu episod central și repriza variata.

No. 1. Intermezzo în la minor Allegro non Assai, ma molto appassionato pare sa surprinda, dupa un secol, ideatica preromantica a curentului Sturm und Drang, prin pasionanta comunicare tematica și armonica, deosebit de concentrata de arpegierea în valuri.
No. 2. Intermezzo în La major Andante teneramente are un suflu liric al melosului care impresioneaza prin emotivitatea tandra a expunerii melodice în tema principala, contrastanta cu structura medie mai narativa datorita ritmicii trioletelor.

No. 3. Ballade în sol minor Allegro energico reprezinta unica întoarcere spre acest gen liric, expresie eroica, viguroasa ritmic, compensata poetic, la mijlocul piesei, cu modificari tonale în final.

No. 4. Intermezzo în fa minor Allegretto agitato readuce în sonoritatea întregului o idee a tradiției pianistice polifonice, prin expunerile motivice în canon, cu acompaniament de triolete la mâna dreapta, idee amplificata cu dedublare în secțiunea mediana.

No. 5. Romanze în Fa major Andantele îl duce pe compozitor spre trecutul romantic mendelssohnian și schumannian, un spațiu sonor pastoral care recepteaza elemente de ritmica ornamentala si intonațional modificata spre ambianța tonal lidiana.

No. 6. Intermezzo în mi bemol minor plat Andante, largo e mesto împlinește scopul compozitorului de a oferi o concluzie a întregului, meditație funebra întretaiata de rafale arpegiate descendente, în care se pierd sunete din medievalul Dies Irae. În mijlocul intermezzoului agitația apocaliptica intervine, înainte ca revenirea la tema prima sa determine, în concluzie, dispariția în liniște a tragicului. Totul coboara prin unisonul funebru al mâinilor reunite catre ultimul arpegiu pierdut în surdina amurgului existențial al Clarei, urmata curând și de Johannes.

F. Liszt : Aprés une lecture de Dante

Cu Fantasia quasi una sonata, intitulata, dupa modelul poematic al lui Victor Hugo, Aprés une lecture de Dante, Franz Liszt transforma cea de a doua parte din Aneés de pèlerinaje într-o mare calatorie de-a lungul artei și a spiritualitații italiene. În fapt, cu aceasta capodopera pianistica se încheie marele arc compozițional deschis de Beethoven în primul deceniu al secolului XIX, în care opusul 27 poarta titlul definitoriu de Sonata quasi une fantasia. Privind catre ce avea sa urmeze, la orizontul creației lisztiene se profileaza Sonata în si minor cu a sa desfașurare continua pe temelor supuse unor tranformari succesive.

Într-o scrisoare adresata femeii iubite, Prințesa Marie, Franz Liszt exclama: „…Il Bravo Suonatore începe în aceasta dimineața un fragment dantesc care îl conduce spre Infern…”. La prima audiție a proiectului – 1839 – aceasta muzica pare mai aproape de spusele lui Hugo despre Dante și mai puțin fidela Divinei Comedii. Introducerea fanteziei-sonata, andante-maestuoso, cu octavele sale evocând alamurile „diabolice”, ne lasa prada neliniștii dantești: „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”. De aici pornește prima tema, presto agitato assai, un lamento lugubru, ce augumenteaza sonoritatea și tensiunea pianistica. Contrastul cu cea de a doua tema, coralul care rasuna maiestuos clamând, prin cele patru octave, nu lasa sa se piarda subînțelesul tritonului diabolic, deja auzit mai înainte. Ne surprinde modul în care compozitorul, dupa aceste încleștari, „feminizeaza” contextul tematic, privind din nou mai mult spre Hugo decât spre Dante, când evoca nuanțele noi daruite de pian, spunând: „Iubirea, cuplului înlanțuit, trist și mereu arzator…”.

De aici urmeaza ceea ce am putea numi dezvoltarea, pe care Liszt o dorește pentru mijlocul sonatei, pentru a deschide perspectiva transformarilor tematice în fața adâncimilor infernale. Compozitorul asculta regulile tainuite ale formei și se reîntoarce spre ceea ce ar putea fi numita Reexpoziția. Lamentoul primei teme a pierdut agitația dintâi și, cu vibrația tremolourilor – rempo rubato – ne lasa, împreuna cu cea de a doua tema, sa ne apropiem de sunetele registrelor înalte și de porțile Paradisului… Artistul cauta propria sa perspectiva dupa aceasta lectura dantesca. Tritonul se convertește în acorduri consonante, ritmurile devin simetrice și astfel, în ceea ce trebuie sa fie o Coda, ne întoarcem cu picioarele pe pamânt, spre realitatea bucuriei. În flacara octavelor, în asamblarile acordice modale (pastrate de Liszt și pentru Dante-Simphonie), interpreții, poate și cei care ascultam aceasta muzica, o întrezaresc pe Beatrice, despre care, gândind la Dante, Victor Hugo spune: ”…fruntea calma, ochii care iradiaza…“. Ascultând înapoi la lucrarile religioase din secolele trecute, drumul triadei „Infern-Paradis-Pamânt” ne pare a fi calatoria pe care am parcurs-o în compania legendarului Liszt…

R. Schumann : Carnaval Op. 9 - „Scénes mignonnes sur quatre notes”

Suita pentru pian solo Carnaval Op. 9 „Scénes mignonnes sur quatre notes” de Robert Schumann aparține primei perioade de creație (1834-1835), dedicate primordial primei sale iubiri și logodnice, Ernestine von Fricken. Lucrarea se compune din 21 de piese scurte reprezentând personaje care participa la Carnavalul ce precede intrarea în Postul Mare dinaintea Sarbatorilor Pascale. Schumann da acestui subiect de commedia dell'arte o expresie muzicala și înțelesul evocarii figurilor și momentelor ce îi sunt aproape. Poate ca nu este cea mai profunda și elaborata muzica a artistului, dar are calitatea de a fi seducatoare pentru orice interpret și meloman.

Cele patru note menționale în subtitlu, numele orașului în care traia Ernestine, sunt raspândite în 21 de piese, conectate printr-un motiv recurent în care se afla numele sunetelor transcrise alfabetic cu semnificațiile în limba germana: ASCH; As-CH; SCHA. Criptogramele muzicale preiau litere din numele Schumann, Clara…În Carnaval Schumann merge mai departe muzical decât în Papillons Op. 2, concepând pentru el însuși povestea însoțita de o ilustrare muzicala. Fiecare piesa are un titlu, iar întregul este reprezentarea muzicala a unui virtual bal mascat aparținând sezonului de carnaval. În ciuda dificultații de tehnica și a tensiunii emoționale, aceasta lucrare este una dintre operele cel mai cântate ale lui Schumann.

Suita are 22 secțiuni, dintre care 20 sunt numerotate. Momentele enigmatice sunt Sphinxes sau Intermezzo.
1. Preambul (Quasi Maestoso), cu o tema provenind de la Schubert Trauerwalzer, Op. 9 / 2, D.; 2. Pierrot (Moderato), un personaj din Commedia dell'arte; 3. Arlequin (Vivo), alt personaj din commedia dell'arte. 4. Valse noble (Un poco maestoso); 5. Eusebiu (Adagio), un pseudonim al lui Schumann; 6. Florestan (Passionato), al doilea pseudonim cu care semna Schumann. 7. Coquette (Vivo), personaj feminin de bal. 8. Réplique (L'istesso tempo). „Raspunsul” cochetei; 9. Papillons (prestissimo) evoca variațiunile anterioare, op. 2; 10. ASCH-SCHA: Lettres dansantes (Presto). 11. Chiarina (Passionat), descrierea Clarei Wieck; 12. Chopin (Agitato), evocarea lui Chopin; 13. Estrella (Con affetto), portretul Ernestinei, prima logodnica a lui Schumann; 14. Recunoaștere (Animato), autoportretul compozitorului; 15. Pantalon et Colombine (Presto), personaje din commedia dell'arte; 16. Valse allemande (Molto vivace); Intermezzo: Paganini (Presto), portretul violonistului virtuoz; 17. Aveu (Passionato), marturisire de iubire; 18. Promenade (Con motto); 19. Pauza (Vivo), o reluare aproape identica a unui pasaj din Preambul, de deschidere, ceea ce duce fara pauza în secțiunea finala; 20. Marche des „Davidsbündler” contre les Philistins (Non allegro, prestissimo), tema preluata de compozitor, dupa spusele sale, „…din secolul VII”, simbolizând Philistinii, batrânețea burgheziei. Finalul readuce ecouri din ceea ce a fost, imagine a vieții cu trairi, contradicții și sentimente.

S. Rachmaninov : Concertul nr. 2 în do minor op. 18 pentru pian si orchestra

Muzica pentru pian si orchestra de Serghei Rachmaninov, desi creata cu multe decenii în urma, pare sa fi avut o destinatie aparte pentru filmele de dragoste. Daca generatiile mai tinere îsi mai amintesc de filmul Undeva, cândva cu Jane Seymour, a carui coloana sonora era Rapsodia pe o tema de Paganini, pentru cei vârstnici, ecourile Concertului nr. 2 în do minor op.18 pentru pian si orchestra staruie împreuna cu imaginile de intens sentimentalism al filmului Scurta întâlnire cu Leslie Howard. În ambele cazuri, care probabil nici nu sunt singurele, inspiratia marelui compozitor ne vrajeste prin starea de profunda implicare în trairea romantica. Pastrând prin temperament si afinitati mesajul unei epoci altfel revolute, Serghei Rachmaninov a adus în plin secol XX asemenea efluvii de sentiment care, departe a a provoca reactii adverse, a cucerit majoritatea interpretilor si publicului. Ce anume poate convinge într-un astfel de aliaj oarecum neomogen, de stil paseist si limbaj apropiat de epoca moderna? Presupunem ca este vorba pe de o parte de sinceritatea adresarii, dar si de o extraordinara intuire a ceea ce este peren în spiritul romantic. Pe de alta parte, sa recunoastem nevoia noastra de a fi astfel si ca ascultatori, ceea ce explica, chiar pentru secolul XXI, aceeasi receptivitate fata de aceasta minunata epoca artistica.

Istoria crearii Concertului nr. 2 pentru pian si orchestra în do minor op. 18 nu este lipsita de interes. Compozitorul traversase, în anii tineretii sale, dupa importante succese dar si dupa rasunatorul esec al Simfoniei I, în martie 1897, o perioada de profunda depresie, cu implicatii psihice grave. Poate ca, în unele momente, Serghei Rachmaninov nici nu mai întrezarea o rezolvare pozitiva a acestui impas din care evadeaza totusi, dupa trei ani de tacere. Gratie medicului hipnotizator Niels Dahl, care i-a sugerat sa încerce revenirea la viata compunând un nou concert pentru pian, Rachmaninov a pasit dincolo de criza existentiala, realizând o capodopera. Dedicat medicului salvator, Concertul nr. 2 a luat fiinta treptat, compozitorul prezentând în public mai întâi partile a II-a si a III-a, în decembrie 1900, versiunea integrala fiind realizata de-abia un an mai târziu (prima auditie 27 octombrie 1901, la Moscova). Merita sa-l ascultam pastrând imaginea acestei întoarceri la viata prin muzica. O viata care era sortita, prin partitura aceasta, posteritatii, caci, în lumina acestei muzici, nimic nu ne lasa sa întrevedem suferinta.

Tripticul simfonic al concertului are, desigur, ratiunile echilibrului arhitectonicii traditionale, dar si argumentul unei dramaturgii particulare si inconfundabile. Pianul îsi face intrarea cu o sonoritate somptuoasa, în Maestoso, realizând acea încarcatura tensionata din care decurge muzica întregii parti întâi. Valurile pasionate ale expresiei cuprind întreaga desfasurare într-un flux-reflux intens romantic, nu lipsit de culorile sentimentalismului slav. În conceptia lucrarii, Rachmaninov tinde mereu spre interiorizarea starii lirice, pregatind astfel confesiunile din partea a doua, Adagio sostenuto. Un coral extrem de sobru sugereaza cadrul unei meditatii care primeste treptat caldura unei marturisiri lirice în care se unesc sensibilitatea, sentimentul si nostalgia, parca plecând dintr-o nocturna romantica chopiniana. Contextul se schimba apoi, aducând contrastul vitalitatii ritmurilor slavo-orientale din finalul Allegro schezando. Din ecourile tematice ale primei parti se alcatuiesc elemente motivice aparent noi, veritabile jerbe sonore cu straluciri diamantine si clipe fierbinti. Scriitura pianistica conducw întreg concertul spre apoteoza unei exaltari pasionale greu de uitat.

Rachmaninov nu si-a regasit doar echilibrul sperat; prin aceasta capodopera si-a deschis totodata calea unei afirmari plenare a personalitatii, ce avea sa domine o epoca deja ostila sentimentelor, prin credinta în iubire si în frumusetea vietii.

 J. Brahms : Klavierstücke op. 118

Compuse în 1893, cele șase Klavierstücke op. 118 sunt unele dintre cele mai iubite piese pentru pian solo scrise de Johannes Brahms și dedicate Clarei Schumann, o ultimă partitură publicată în timpul vieții muzicianului. Opus 118 este, la modul general, mai introspectiv decât piesele sale anterioare pentru pian, care tind să impună un caracter virtuoz scriiturii pentru claviatură. Concepția brahmsiană oferă o preocupare de sinteză între diversitatea indicată de titlu – "intermezzi, Balladă, Romance" – și unitatea întregului, prin consecvența structurii tripartite, cu episod central și repriză variată.

No. 1. Intermezzo în la minor Allegro non Assai, ma molto appassionato pare să surprindă, după un secol, ideatica preromantică a curentului Sturm und Drang, prin pasionanta comunicare tematică și armonică, deosebit de concentrată de arpegierea în valuri.

No. 2. Intermezzo în La major Andante teneramente are un suflu liric al melosului care impresionează prin emotivitatea tandră a expunerii melodice în tema principală, contrastantă cu structura medie mai narativă datorită ritmicii trioletelor.

No. 3. Ballade în sol minor Allegro energico reprezintă unica întoarcere spre acest gen liric, expresie eroică, viguroasă ritmic, compensată poetic, la mijlocul piesei, cu modificări tonale în final.

No. 4. Intermezzo în fa minor Allegretto agitato readuce în sonoritatea întregului o idee a tradiției pianistice polifonice, prin expunerile motivice în canon, cu acompaniament de triolete la mâna dreaptă, idee amplificată cu dedublare în secțiunea mediană.

No. 5. Romanze în Fa major Andantele îl duce pe compozitor spre trecutul romantic mendelssohnian și schumannian, un spațiu sonor pastoral care receptează elemente de ritmică ornamentală și intonațional modificată spre ambianța tonal lidiană.

No. 6. Intermezzo în mi bemol minor plat Andante, largo e mesto împlinește scopul compozitorului de a oferi o concluzie a întregului, meditație funebră întretăiată de rafale arpegiate descendente, în care se pierd sunete din medievalul Dies Irae. în mijlocul intermezzoului agitația apocaliptică intervine, înainte ca revenirea la tema primă să determine, în concluzie, dispariția în liniște a tragicului. Totul coboară prin unisonul funebru al mâinilor reunite către ultimul arpegiu pierdut în surdina amurgului existențial al Clarei, urmată curând și de Johannes.

F. Liszt : Après une lecture de Dante

Cu Fantasia quasi una sonata, intitulată, după modelul poematic al lui Victor Hugo, Après une lecture de Dante, Franz Liszt transformă cea de a doua parte din Aneés de pèlerinaje într-o mare călătorie de-a lungul artei și a spiritualității italiene. în fapt, cu această capodoperă pianistică se încheie marele arc compozițional deschis de Beethoven în primul deceniu al secolului XIX, în care opusul 27 poartă titlul definitoriu de Sonata quasi une fantasia. Privind către ce avea să urmeze, la orizontul creației lisztiene se profilează Sonata în si minor cu a sa desfășurare continuă pe temelor supuse unor tranformări succesive.

într-o scrisoare adresată femeii iubite, Prințesa Marie, Franz Liszt exclamă: "…Il Bravo Suonatore începe în această dimineață un fragment dantesc care îl conduce spre Infern…". La prima audiție a proiectului – 1839 – această muzică pare mai aproape de spusele lui Hugo despre Dante și mai puțin fidelă Divinei Comedii. Introducerea fanteziei-sonata, andante-maestuoso, cu octavele sale evocând alămurile "diabolice", ne lasă pradă neliniștii dantești: "Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate". De aici pornește prima temă, presto agitato assai, un lamento lugubru, ce augumentează sonoritatea și tensiunea pianistică. Contrastul cu cea de a doua temă, coralul care răsună maiestuos clamând, prin cele patru octave, nu lasă să se piardă subînțelesul tritonului diabolic, deja auzit mai înainte. Ne surprinde modul în care compozitorul, după aceste încleștări, "feminizează" contextul tematic, privind din nou mai mult spre Hugo decât spre Dante, când evocă nuanțele noi dăruite de pian, spunând: "Iubirea, cuplului înlănțuit, trist și mereu arzător…".

De aici urmează ceea ce am putea numi dezvoltarea, pe care Liszt o dorește pentru mijlocul sonatei, pentru a deschide perspectiva transformărilor tematice în fața adâncimilor infernale. Compozitorul ascultă regulile tăinuite ale formei și se reîntoarce spre ceea ce ar putea fi numită Reexpoziția. Lamentoul primei teme a pierdut agițația dintâi și, cu vibrația tremolourilor – rempo rubato – ne lasă, împreună cu cea de a doua temă, să ne apropiem de sunetele registrelor înalte și de porțile Paradisului… Artistul caută propria sa perspectivă după această lectură dantescă. Tritonul se convertește în acorduri consonante, ritmurile devin simetrice și astfel, în ceea ce trebuie să fie o Coda, ne întoarcem cu picioarele pe pământ, spre realitatea bucuriei. în flacăra octavelor, în asamblările acordice modale (păstrate de Liszt și pentru Dante-Simphonie), interpreții, poate și cei care ascultăm această muzică, o întrezăresc pe Beatrice, despre care, gândind la Dante, Victor Hugo spune: "…fruntea calmă, ochii care iradiază…". Ascultând înapoi la lucrările religioase din secolele trecute, drumul triadei "Infern-Paradis-Pământ" ne pare a fi călătoria pe care am parcurs-o în compania legendarului Liszt…

 

R. Schumann : Carnaval Op. 9 - "Scènes mignonnes sur quatre notes"

Suita pentru pian solo Carnaval Op. 9 "Scènes mignonnes sur quatre notes" de Robert Schumann aparține primei perioade de creație (1834-1835), dedicate primordial primei sale iubiri și logodnice, Ernestine von Fricken. Lucrarea se compune din 21 de piese scurte reprezentând personaje care participă la Carnavalul ce precede intrarea în Postul Mare dinaintea Sărbătorilor Pascale. Schumann dă acestui subiect de commedia dell'arte o expresie muzicală și înțelesul evocării figurilor și momentelor ce îi sunt aproape. Poate că nu este cea mai profundă și elaborată muzică a artistului, dar are calitatea de a fi seducătoare pentru orice interpret și meloman.

Cele patru note menționale în subtitlu, numele orașului în care trăia Ernestine, sunt răspândite în 21 de piese, conectate printr-un motiv recurent în care se află numele sunetelor transcrise alfabetic cu semnificațiile în limba germană: ASCH; As-CH; SCHA. Criptogramele muzicale preiau litere din numele Schumann, Clara…în Carnaval Schumann merge mai departe muzical decât în Papillons Op. 2, concepând pentru el însuși povestea însoțită de o ilustrare muzicală. Fiecare piesă are un titlu, iar întregul este reprezentarea muzicală a unui virtual bal mascat aparținând sezonului de carnaval. în ciuda dificultății de tehnică și a tensiunii emoționale, această lucrare este una dintre operele cel mai cântate ale lui Schumann.

Suita are 22 secțiuni, dintre care 20 sunt numerotate. Momentele enigmatice sunt Sphinxes sau Intermezzo.

1. Preambul (Quasi Maestoso), cu o temă provenind de la Schubert Trauerwalzer, Op. 9 / 2, D.; 2. Pierrot (Moderato), un personaj din Commedia dell'arte; 3. Arlequin (Vivo), alt personaj din commedia dell'arte. 4. Valse noble (Un poco maestoso); 5. Eusebiu (Adagio), un pseudonim al lui Schumann; 6. Florestan (Passionato), al doilea pseudonim cu care semna Schumann. 7. Coquette (Vivo), personaj feminin de bal. 8. Réplique (L'istesso tempo). "Răspunsul" cochetei; 9. Papillons (prestissimo) evocă variațiunile anterioare, op. 2; 10. ASCH-SCHA: Lettres dansantes (Presto). 11. Chiarina (Passionat), descrierea Clarei Wieck; 12. Chopin (Agitato), evocarea lui Chopin; 13. Estrella (Con affetto), portretul Ernestinei, prima logodnică a lui Schumann; 14. Recunoaștere (Animato), autoportretul compozitorului; 15. Pantalon et Colombine (Presto), personaje din commedia dell'arte; 16. Valse allemande (Molto vivace); Intermezzo: Paganini (Presto), portretul violonistului virtuoz; 17. Aveu (Passionato), mărturisire de iubire; 18. Promenade (Con motto); 19. Pauză (Vivo), o reluare aproape identică a unui pasaj din Preambul, de deschidere, ceea ce duce fără pauză în secțiunea finală; 20. Marche des "Davidsbündler" contre les Philistins (Non allegro, prestissimo), temă preluată de compozitor, după spusele sale, "…din secolul VII", simbolizând Philistinii, bătrânețea burgheziei. Finalul readuce ecouri din ceea ce a fost, imagine a vieții cu trăiri, contradicții și sentimente.

S. Rachmaninov : Concertul nr. 2 în do minor op. 18 pentru pian și orchestră

Muzica pentru pian și orchestră de Serghei Rachmaninov, deși creată cu multe decenii în urmă, pare să fi avut o destinație aparte pentru filmele de dragoste. Dacă generațiile mai tinere își mai amintesc de filmul Undeva, cândva cu Jane Seymour, a cărui coloană sonoră era Rapsodia pe o temă de Paganini, pentru cei vârstnici, ecourile Concertului nr. 2 în do minor op.18 pentru pian și orchestră stăruie împreună cu imaginile de intens sentimentalism al filmului Scurtă întâlnire cu Leslie Howard. în ambele cazuri, care probabil nici nu sunt singurele, inspirația marelui compozitor ne vrăjește prin starea de profundă implicare în trăirea romantică. Păstrând prin temperament și afinități mesajul unei epoci altfel revolute, Serghei Rachmaninov a adus în plin secol XX asemenea efluvii de sentiment care, departe a a provoca reacții adverse, a cucerit majoritatea interpreților și publicului. Ce anume poate convinge într-un astfel de aliaj oarecum neomogen, de stil paseist și limbaj apropiat de epoca modernă ? Presupunem că este vorba pe de o parte de sinceritatea adresării, dar și de o extraordinară intuire a ceea ce este peren în spiritul romantic. Pe de altă parte, să recunoaștem nevoia noastră de a fi astfel și ca ascultători, ceea ce explică, chiar pentru secolul XXI, aceeași receptivitate față de această minunată epocă artistică.

Istoria creării Concertului nr. 2 pentru pian și orchestră în do minor op. 18 nu este lipsită de interes. Compozitorul traversase, în anii tinereții sale, după importante succese dar și după răsunătorul eșec al Simfoniei I, în martie 1897, o perioadă de profundă depresie, cu implicații psihice grave. Poate că, în unele momente, Serghei Rachmaninov nici nu mai întrezărea o rezolvare pozitivă a acestui impas din care evadează totuși, după trei ani de tăcere. Grație medicului hipnotizator Niels Dahl, care i-a sugerat să încerce revenirea la viață compunând un nou concert pentru pian, Rachmaninov a pășit dincolo de criza existențială, realizând o capodoperă. Dedicat medicului salvator, Concertul nr. 2 a luat ființă treptat, compozitorul prezentând în public mai întâi părțile a II-a și a III-a, în decembrie 1900, versiunea integrală fiind realizată de-abia un an mai târziu (prima audiție 27 octombrie 1901, la Moscova). Merită să-l ascultăm păstrând imaginea acestei întoarceri la viață prin muzică. O viață care era sortită, prin partitura aceasta, posterității, căci, în lumina acestei muzici, nimic nu ne lasă să întrevedem suferința.

Tripticul simfonic al concertului are, desigur, rațiunile echilibrului arhitectonicii tradiționale, dar și argumentul unei dramaturgii particulare și inconfundabile. Pianul își face intrarea cu o sonoritate somptuoasă, în Maestoso, realizând acea încărcătură tensionată din care decurge muzica întregii părți întâi. Valurile pasionate ale expresiei cuprind întreaga desfășurare într-un flux-reflux intens romantic, nu lipsit de culorile sentimentalismului slav. în concepția lucrării, Rachmaninov tinde mereu spre interiorizarea stării lirice, pregătind astfel confesiunile din partea a doua, Adagio sostenuto. Un coral extrem de sobru sugerează cadrul unei meditații care primește treptat căldura unei mărturisiri lirice în care se unesc sensibilitatea, sentimentul și nostalgia, parcă plecând dintr-o nocturnă romantică chopiniană. Contextul se schimbă apoi, aducând contrastul vitalității ritmurilor slavo-orientale din finalul Allegro schezando. Din ecourile tematice ale primei părți se alcătuiesc elemente motivice aparent noi, veritabile jerbe sonore cu străluciri diamantine și clipe fierbinți. Scriitura pianistică conducw întreg concertul spre apoteoza unei exaltări pasionale greu de uitat.

Rachmaninov nu și-a regăsit doar echilibrul sperat; prin această capodoperă și-a deschis totodată calea unei afirmări plenare a personalității, ce avea să domine o epocă deja ostilă sentimentelor, prin credința în iubire și în frumusețea vieții.

Grigore Constantinescu