"Pianul Călător"

Despre muzica

100 % Mozart

HORIA MIHAIL – pian

În ierarhia valorica stabilita de trecerea timpului, exista opere celebre si altele aproape uitate, exista partituri adesea cântate si altele arareori reluate. Ascultam de-a lungul timpului prea multa muzica de Mozart ? Întrebare retorica ! Revenind mereu asupra ideilor legate de existenta artistului, suntem îndemnati a compara muzica din capodoperele sale cu pagini morale testamentare, caci Mozart ne învata cum sa avem curajul de a ne asuma, fara dezolare, lasitate sau pesimism, hotarârile destinului. De fapt, ce poate fi ignorat din ceea ce ne-a daruit Mozart ? Nimic, decât cu riscul de a pierde ceva pretios, care ne aduce bucuria propriei noastre înnobilari în confruntarea cu atotputernicia frumusetii fara de moarte.

Rondo în re major K 49

Compus la Viena, la începutul anului 1786, Rondoul în re major pare a fi ecoul tematic al finalului Cvartetului cu pian în sol minor. Cu o bunavoie caracteristica anilor tineretii, Mozart trece dincolo de limitele formale ale genului, oferindu-si o promenada a motivului principal, în maniera predecesorului sau, Philipp Emanuel Bach. Jocul principal al culorilor apartine schimburilor de tonalitati, de la Re major spre la major, sol major, re minor si si bemol major. Melosul îsi gaseste echilibrul în ritmica acompaniementuui de optimi al mâinii stângi, alternata pentru unele momente melodice din registrul grav cu acorduri arpegiate în saisprezecimi, în registrul înalt, sugerând, la o prima auditie, fantezia unui improvizator bine dispus,care ordoneaza discursul pe profilul unei sonate monotematice.

Fantezia în re minor K 397

Pentru Mozart, genul fanteziei este asemanator unei priviri în oglinda a propriilor sentimente. Fantezia în re minor are toate însusirile unei introspectii afective, de la introducerea lenta, murmurata de arpegii, la tumultosul segment central, agitat , construit din secvente repetate variat, intrerupe de cadente, pâna la Allegroul final, deodata surâzator si luminos, ca un rasarit de soare. Prin definite, o muzica pe care, fara nicio conditie, o poti iubi.

Sonata nr. 11 în la major K 311

Devenita celebra prin muzica Finalului “Alla turca”, Sonata în la major are meritele unei capodopere în care compozitorul, în plina iesire din adolescenta, si-a îngaduit, privind peisajul turneului parizian, libertatea comportamentala în fata traditiei. Prima parte este o preumblare variationala în Allegro, cu schimbari de atmosfera si glume aferente prelucrarilor temei, de la bine la mai bine, cu mici nedumeriri. Urmeaza un Adagio, cu forma bipartita, calma convorbire între doua personaje tematice care îsi doresc sa se cunoasca mai bine. Nici în final nu apare forma traditionala de sonata; in Allegretto compozitorul Rapirii din serai, propune un “turcism” la moda, o scena comica în maniera lui Moliere, muzica pariziana care place, încheind aceasta sonata originala cu impresia ca am ascultat o suita muzicala cu momente ce alcatuiesc o sonata.

Rondo în la minor K 591

Stilul sensibil, caracteristic preromantismului mozartian, îsi pune amprenta pe muzica acestui Rondo în la minor, în care compozitorul abordeaza o expresie confidentiala, sugerând sentimentele nutrite pentru o cântareata careia Mozart îi dedicase mai devreme aria Ch’io mi scordi di te. Elementul dominant este formularea temei principale, nuantate de cromatisme, cu o ritmica ce ne-ar putea sugera leganarea unui vals lent, adesea împodobit de triluri si grupete. Refrenul este alternat cu cuplete care modifica atmosfera prin expresie sau prin triole de saisprezecimi, creînd senzatia revenirii temei principale, ceea ce anunta un posibil sentiment romantic de iubire.

Fantezia în do minor K 475

O muzica cu emotii asumate orchestral, dramatica pâna la exces, apatinând legendelor tonalitatii do minor si ideilor constructiilor sonore agitate intonational si ritmic, din care se poate desprinde tragismul lui Don Giovanni confruntat cu spectrul Comandorului si flacarile ce-i pedepsesc revoltele existentiale, crimele sau tradarile . Nicio muzica a simfoniilor sau operelor nu se lasa dominata de aceasta agitatie, al carei spectacol sonor apartine unui Mozart greu de descoperit dincolo de “zâmbetul între doua lacrimi”. Oricum, aici, mostenitorul lui Haydn în anunta pe Beethoven.

Sonata în do minor K 457

O muzica vieneza apartinând aceluiasi stil sensibil, Sonata în do minor poarta încarcatura dramatica care a facut plauzibila legenda acestei tonalitati în creatia clasicilor. În succesiune, Sonata este precedata de mai mult lucrari scenice ample – operele Idomeneo, Rapirea din serai, primele cvartete dedicate lui Haydn, Missa în do minor, sase concerte pentru pian. În prima parte, Molto allegro, cu teme ce opun diatonismul cromatismului, apare un schimb dramatic evident al starilor afective. O visare romantica, o posibila lumina de luna, traverseaza partea secunda, Lento. Tema principala si doua cuplete construiesc discursul poetic, lasând sa se întrevada ecouri de vocalitate în cânt. Pacea noctura este urmata de finalul Allegro assai, autentica revenire la energia unei actiuni ce solicita izbânda mult asteptata. Nu de putine ori, capodopera mozartiana este alaturata beethovenianei Sonate Appasionata.

Concertul nr. 12 în la major pentru pian si orchestra, K. 414

Cei care au vorbit, scris sau gândit despre Mozart au facut-o din necesitatea de a-si raspunde. Asemenea si toate optiunile destinate interpretarii muzicii sale. Urmarind liniile discursului destinat muzicii pentru pian, ne amintim cuvintele lui Stendhal, privitor la atentia acordata de Mozart acestui instrument: ”Mâinile lui Mozart erau îndreptate atât de hotarât catre claviatura, încât era putin îndemânatec pentru orice alt lucru …Ca executant, Mozart a fost unul dintre primii pianisti ai Europei. Cânta cu o rapiditate extraordinara; lumea o admira mai ales pe cea a mâinii stângi.” Despre unele dintre lucrarile sale apartinând genului concertant, Mozart noteaza într-o scrisoare: “Aceste concerte se situeaza exact la mijloc, între prea dificil si prea facil; sunt stralucitoare, agreabile auzului, fara ca prin aceasta sa cada prada simplismului…Pentru a obtine succesul, trebuie sa scrii lucruri atât de accesibile încât si un birjar sa le poata, apoi, fredona.”

Concertul nr. 12 în La major devine din ce în ce mai apropiat de viziunea personalitatii mature a muzicianului, de la arhitectonica la economia mijloacelor. Cu o orchestra mai restrânsa, compozitorul desfasoara trei miscari, dar nuanteaza finalul în care tempoul adopta postura de Allegretto. În prima sectiune, interventia pianului parca îsi alege motivele preferate, asupra carora va insista si în dezvoltare. Pentru Andante, Mozart, impresionat de disparitia lui J. Chr. Bach, citeaza integral, ca tema principala, o melodie dintr-o uvertura de opera a ilustrului sau prieten. Emotional, tema are o valoare expresiva cu totul particulara. Capriciozitatea rondoului alterneaza momente de seriozitate si evadari spre un sentimentalism spiritual.

Concertul nr. 20 în re minor pentru pian si orchestra, K. 466 (1785)

Capodopera are atributele îmbinarii maiestriei cu farmecul, a perfectiunii clasice cu sentimentul efuziunii romantice sub semnul instrumentului fara rival, asa cum devenise deja pianul, pentru muzicianul vienez. Realizat în perioada în care gloria lui Mozart, compozitor si pianist interpret, urca spre apogeu, Concertul în re minor deschide una dintre cele mai luminoase perspective ale genului concertant ca estetica, valente dramatice ale tonalitatii (aceeasi ca a uverturii la Don Giovanni), bogatie a culorilor orchestrale si sentiment al tragicului. Allegroul evita, printr-o anume vehementa dramatica, relatia cu tonul galant al atmosferei vieneze. Urmarim o drama latenta, care nu se pronunta explicit, dar are un fond de mare gravitate, cu o existenta autonoma în alcatuirea lucrarii. Miscarea lenta ilustreaza pe deplin indicatia data de autorul ei – Romanza. Finalul, Rondo Allegro assai, prezinta un paradox prin exuberanta presupusa a formei repetitive (combinata cu cea de sonata) care se oglindeste într-o tonalitate minora. Învecinarea vervei cu febra unor tensiuni trecatoare, goana spre cautarea unei posibile iluminari se lasa asteptate pâna la ultimele masuri unde norii se risipesc si straluceste soarele. Ca întotdeauna, la Mozart zâmbetul sterge lacrima, nu ca o victorie, ci drept semn al Binelui.

Concertul nr. 23 în la major pentru pian si orchestra, K.488 (1786)

În momentul de finalizare a operelor Nunta lui Figaro si Directorul de teatru, al refacerii noii versiuni la Idomeneo, lucrarea pare destinata unui dialog solist-orchestra, situat sub influenta acestora. Cele trei parti ale Concertului în la major pastreaza vecinatatea aceasta, temele sunt clar conturate. La prezentarea orchestrala a melodiilor, în prima parte, Allegro, pianul intervine preluând subiectul unei discutii ce se continua fara neprevazut pâna ce se epuizeaza principalele motive ale relatiei personajelor. În Andante, pe un ritm de siciliana, solistul initiaza mersul muzicii, alegând o modalitate sumbra a discursului, dominat de culoarea tonalitatii lui fa diez minor. Interventia orchestrei este discreta, mai mult un decor al ariei cântate de pian, într-un context care nu reuseste sa depaseasca lumina difuza a rostirilor triste. Aceeasi interventie a solistului determina si deschiderea finalului, în Allegro assai. O forma muzicala complexa – rondo-sonata – cunoaste alcatuirea din replici si cadente care încarca energetic încheierea acestui “concert în umbra teatrului”. Mozart pare atât de preocupat de scena, încât lasa în muzica aceasta sa se desfasoare un discurs pentru care preocuparile de dramaturgie nu sunt inoportune.

Grigore Constantinescu