"Pianul Călător"

Despre muzica

Wolfgang Amadeus Mozart - 10 Variatiuni pe o tema de Gluck din opera Pelerinii de la Meka, “Unser dummer Pöbel meint” în sol major, K.455

Pentru Mozart, genul variatiunilor este un subiect interesant înca de la debuturile sale componistice. Astfel, lucrarile sale ocupa un loc de seama în istoria genului, cu capodopere ce au drept repere istorice în clasicism Variatiunile Goldberg de Bach si Variatiunile Diabelli de Beethoven. Experientele mozartiene ilustreaza procedeul variational prilejuit de conjuncturi diferite, oglindind turneele europene si impresiile asupra unor partituri ocazionale. Mai târziu, o alta serie de variatiuni, compuse de Mozart în 1891, se remarca prin cicluri inspirate de muzica de opera a compozitorilor contemporani artistului vienez, Grétry, Paisiello, Sarti, Gluck. Preluata dintr-o partitura de inspiratie orientala, Pelerinii din Meka, tema aleasa de Mozart este un omagiu adus mai vârstnicului sau confrate, ca multumire pentru sprijinul acordat de acesta la lansarea vieneza a operei Rapirea din Serai. Se remarca aici tocmai acel “altfel” care provine din tratarea libera a temei, sub forma unor variatiuni asupra carora Mozart aplica formule diversificate de manevrare a intervalicii si ritmicii, largind cadrul traditional existent.


Johann Sebastian Bach - Ferrucio Busoni – Chaconne în re minor, BWV 1004

Exista creatii care pot fi considerate transcendentale, lucrari care cresc din energia unei singure teme, cvasi-hipnotic, neîntrerupt, pâna când tot ce poate fi spus vreodata a fost spus. În acest orizont, remarcam doua impunatoare transcrieri ale Chaconnei în re minor, BWV 1004 de Bach, pentru pian, prima datând din 1877, pentru mâna stânga, de Johannes Brahms, iar cea de a doua, din 1893, scrisa pentru pian doua mâini de Ferruccio Busoni. În ceea ce priveste a doua versiune, Busoni a decis o abordare unica. Printre performantele transcrierii pianistice, gasim versiunea originala pentru vioara, precum ecouri ale altor variante pentru clavecin si doua pentru chitara. Amintind sunetul versiunii originale si cel al transcriptiilor pentru alte instrumente, muzica va începe sa existe în forma sa abstracta pura, iar întelegerea si aprecierea interpretarilor prin transcriere creste.


Franz Liszt - Rapsodia Româna (S.242 Nr.20)

Prin bogatia inspiratiei si caracterul pregnant al temelor, cea de-a 20-a rapsodie de Liszt sustine spectacolul virtuozitatii instrumentale. Ca si în celelalte lucrari de gen, artistul cultiva contrastele melodice, ritmice si de tempo. Se remarca fantezia cu care sunt prelucrate temele, încadrate în gândirea si originalitatea formei, demonstrând capacitatea de a elabora o lucrare unitara. În afara temelor împrumutate din folclorul taranesc si lautaresc, compozitorul introduce o tema de inspiratie proprie, pe care o utilizase anterior în Rapsodia a VI-a. Autorul are ca punct de plecare dansul românesc intitulat Batuta (întâlnit atât în Muntenia cât si în Moldova). Pe parcursul lucrarii aceasta tema apare de trei ori si capata învesmântari diverse. Dupa Batuta apare o Tiitura ( din repertoriul lautarilor), marcata în partitura cu Vivace spiritoso assai; urmeaza prelucrarea jocului Corbeasca (plin de culoare, de vioiciune si impetuozitate, însotit de indicatiile con bravura… stringendo il piu presto possible). Pe parcursul desfasurarii lucrarii, jocul Corbeasca este prezentat de asemenea în trei variante. Între diferitele sectiuni sunt inserate si alte teme de joc (utilizate anterior în Rapsodia nr. 12) si pasaje stralucitoare de virtuozitate. Rapsodia Româna de Liszt a fost descoperita de Octavian Beu la Weimar în anul 1931 si interpretata în prima auditie mondiala de catre pianista Aurelia Cionca. Criticul berlinez Rudolf Krauss mentiona într-un articol elogios admiratia pentru “modul grandios cum pianista stapâneste lucrarea, cum îi învinge dificultatile tehnice, îi nuanteaza stilul, cum o spiritualizeaza si o retraieste, dând intonatiilor eleganta, avânt si vigoare”.


Bela Bartok - Dansuri populare românesti Sz. 56, BB 68

Suita celor sase Dansuri populare românesti, cunoscuta prin versiunea originala pentru pian care a fost compusa în 1915, circula repertorial în numeroase transcriptii instrumentale sau orchestrale, reprezentând una dintre cele mai larg cunoscute creatii bartokiene. Artistul a gândit-o drept o succesiune de miniaturi cu mare efect, datorita modului în care este realizat un crescendo ritmic si dinamic, de la calmul începutului la culminatia plina de energie a dansului vioi, Maruntelul, cu care se încheie.


Franz Schubert - Franz Liszt - Soirées de Vienne, Valse Caprice pentru pian nr. 6 (dupa Schubert D. 969 & 779; S. 427/6)

Pasionat admirator al creatiei schubertiene, Franz Liszt a realizat numeroase aranjamente (transcriptii, parafraze, fantezii) dupa liedurile si alte lucrari pentru pian marelui romantic vienez. Remarcam astfel Valsurile din ciclul Soireés de Vienne. În opinia lui Liszt „Valsurile lui Schubert contin mai multa simtire decât multe compozitii mari”. Ca un omagiu adus predecesorului sau, Liszt a prelucrat simfonic, pentru pian si orchestra, celebra fantezie Calatorul (Wandererfantasie). De asemenea a elaborat o fantezie pentru pian dupa Valsul nr. 9 opus 33 de Schubert, în care spiritul improvizatoric si maiestria componistica sunt evidentiate plenar (în conformitate cu procedeul variational propriu).

Lucrarea intitulata Valse Caprice nr. 6 se remarca prin varietatea mijloacelor componistice, prin bogatia imaginilor muzicale si tratarea materialului în conformitate cu conceptia lisztiana asupra pianului orchestral. De fapt, Liszt realizeaza astfel o versiune noua, o recitire a partiturii, corespunzând viziunii personale si modalitatii specifice de exprimare. Temele împrumutate de la Schubert capata noi învesmântari; cele energice, sunt prezentate sub forma de acorduri si octave (într-o textura densa) si plasate alternativ în diferitele registre ale claviaturii, iar cele cu continut poetic, delicat, cunosc pe parcurs numeroase metamorfoze. Impresioneaza varietatea dinamica si timbrala, dialogul permanent al temelor, aflate în registre diferite. Poezia delicata se transforma în efuziune lirica, iar temele energice, capata accente eroice. Lucrarea se remarca prin bogatia inspiratiei,impetuozitate si prospetime, prin originalitatea tratarii materialului sonor si caleidoscopul de modulatii si varietatea imaginilor muzicale. Finalul evoca o atmosfera senina, luminoasa, cu pasaje rapide, delicate, desfasurate pe întreaga claviatura.


Franz Schubert - Franz Liszt - Ständchen ( S. 560/7) din ciclul Cântecul lebedei, D. 957

În anul 1852, Liszt a realizat prima versiune dupa celebra Serenada de Schubert Au urmat si alte variante ale minunatei pagini schubertiene, care pun în evidenta cu precadere stilul si sensibilitatea poetica lisztiana, înrudite ca teme de inspiratie cu Valsurile nobile (D.969) si Valsurile sentimentale (D.779). Daca la Schubert predomina atmosfera lirica, interiorizata, cu unele momente de elan sentimental, versiunea lui Liszt transmite o paleta ampla de stari sufletesti, reunind delicatetea, vibratia lirica intensa si dramatismul. Compozitorul prelucreaza temele în diferitele registre ale pianului, le „desface” în motive reunite apoi într-un dialog original. El urmareste astfel sa valorifice plenar sonoritatea orchestrala a instrumentului si sa largeasca posibilitatile expresive si semantice ale temelor schubertiene. Liszt doreste realizarea contrastelor dinamice si de continut, prin alternarea temelor delicate cu cele energice, tumultuoase. Impresioneaza varietatea dinamica si timbrala, originalitatea utilizarii procedeelor polifonice si complexitatea scriiturii pianistice. Lucrarea se încheie pastrând ecoul unei atmosfere interiorizate, plina de farmec si poezie.


Serghei Rachmaninov – Fritz Kreisler – Liebeslied, Liebesfreud

Exista doua transcriptii realizate de Rachmaninov dupa lucrarile de larga popularitate ale lui Fritz Kreisler - Liebeslied si Liebesfreud. Ambele piese sunt pline de farmec vienez romantic, Rachmaninov personalizându-le într-o timbralitate care nu apartine funciar relatiei vioara si pian. În transcrierea pentru Liebesfreud, aceste comentarii oglindind duoul instrumental se aplica mai mult, în Liebeslied Rachmaninov nuanteaza armoniile, adauga o introducere si coda pentru pian, captând lumina spiritului si farmecul caracteristic lui Kreisler. Contemporan cu Enescu, Rachmaninov considera ca arta lui Kreisler are o particularitate expresiva si o exprimare originala care merita toata pretuirea.


Serghei Rachmaninov – Rapsodia pentru pian si orchestra pe o tema de Paganinini op. 43

În destinul succesului unor creatii muzicale, temeiuri diverse se cumuleaza, asigurându-le perenitatea. Este cazul Rapsodiei pentru pian si orchestra, pe o tema de Paganini, op.43 pe care Rachmaninov a realizat-o cu aproape noua decenii în urma, în 1934, prezentând-o în interpretare proprie, sub bagheta lui Leopold Stokowski, la Baltimore. De la prima auditie, faima acestei partituri, ultima piesa concertanta a unui romantic târziu, nu a facut decât sa înfrunte glorios trecerea timpului, însotita de aplauzele entuziaste ale publicului. Care ar fi argumentele acestui succes ? În primul rând pianistica rachmaninoveana, de o spectaculozitate ce sintetizeaza mostenirea unui secol de concertistica romantica, de la Chopin la Liszt, de la Schumann la Skriabin. Acest argument este ambivalent, caci raspunde în egala masura preferintelor publicului si interesului de abordare al interpretilor. Un al doilea argument ar putea fi echilibrul constructiei muzicale care, pornind de la procedeul discursului variational, prin factura simfonizanta a textului, ofera ascultatorului, dar si interpretilor – solist, dirijor, orchestra – satisfactia unui traseu dramatico-poetic si al unei arhitecturi tensionate ce atinge apogeul o data cu finalul, ceea ce nu coincide însa cu maxima emotionala, situata cu aproximatie în a doua treime a sirului de variatii. Un al treilea argument, dar care poate fi si primul, este celebritatea temei inspiratoare, motivul initial din Capriciul nr. 24 pentru vioara solo de Paganini, prezent deja în multiple prelucrari si parafraze pianistice romantice anterioare (Liszt, Schumann sau Brahms, Skriabin, Szymanowski). La acestea se adauga, nu întâmplator, spectrul motivic al medievalei secvente funebre Dies Irae, care aduce în final un triumf straniu al confruntarilor sonore declansate de catre compozitor.

Dupa o scurta introducere orchestrala, primul grup de zece variatiuni se deruleaza într-o maniera virtuoza, determinata de un tempo rapid, Allegro, ce corespunde unei posibile sectiuni initiale a ciclului concertant. Deja se profileaza traseul tematic al lui Dies Irae, care se insinueaza în cea de a saptea variatiune, traversând scriitura nervoasa si veloce a pianului. Al doilea grup variational, în Andante, ar putea corespunde partii lente a unui concert, culminând cu o încarcatura expresiva de factura romantic-patetica în variatiunea a optsprezecea, tipic rachmaninoveana. Ultimul grup de variatiuni, ce urmeaza, reprezinta sectiunea finala, o veritabila “cursa spre abis”, în care Capriciul de Paganini si Dies Irae îsi disputa întâietatea. Sa fi fost, în aceasta posibila damnare simbolica, un presentiment al viitorului, pe care Rachmaninov îl anunta, în felul sau, oamenilor dinaintea Marelui Razboi ? Muzica sa, din aceasta rapsodie, nu mai are nimic din entuziasmul concertelor tineretii, ci priveste cu îngrijorare la ceea ce va veni. Un avertisment ?

Grigore Constantinescu